Unelte personale
 
Vizualizări

Policy

De la Debatepedia

Salt la: Navigare, căutare

Definite

(American) Policy este un format de dezbateri adresat atat elevilor de liceu cat si studentilor, practicat aproape in exclusivitate in sistemul competitional din Statele Unite ale Americii. In timp, Policy a evoluat de la un format adresat publicului larg la unul care pune accent mai mult pe documentare si corectitudinea argumentarii si mai putin pe abilitatile de prezentare si vorbit in fata unui public. Chestiunea centrala intr-o dezbatere Policy este gasirea celei mai bune solutii pentru rezolvarea unei probleme, adica a solutiei care aduce cel mai bun raport avantaje/dezavantaje in raport cu alte posibile solutii.


Structura unei dezbateri de tip Policy

In cadrul unei runde Policy se confrunta doua echipe, numite formal Afirmatori si Negatori, formate din cate doi vorbitori. Fiecare vorbitor este responsabil pentru doua discursuri. In total exista patru discursuri de tip constructiv, in care este permisa introducerea de argumente noi, si patru discursuri de tip concluziv, in care nu se mai pot introduce argumente noi. Interactiunile directe intre vorbitori se realizeaza in cadrul rundelor de chestionare, la fel ca in formatul Karl Popper. Iata structura discursurilor si timpii alocati fiecarui discurs (liceu/universitate):

Primul discurs constructiv afirmator (8 minute/9 minute)
Prima runda de chestionare (3 minute)
Primul discurs constructiv negator (8 minute/9 minute)
A doua runda de chestionare (3 minute)
Al doilea discurs constructiv afirmator (8 minute/9 minute)
A treia runda de chestionare (3 minute)
Al doilea discurs constructiv negator (8 minute/9 minute)
A patra runda de chestionare (3 minute)
Primul discurs concluziv negator (5 minute/6 minute)
Primul discurs concluziv afirmator (5 minute/6 minute)
Al doilea discurs concluziv negator (5 minute/6 minute)
Al doilea discurs concluziv afirmator (5 minute/6 minute)

La fel ca in formatele American Parliamentary si World Schools Style, echipa afirmatoare are primul si ultimul discurs, iar echipa negatoare are doua discursuri unul dupa altul, denumite informal si “bariera” negatoare. Prezumptia care justifica aceasta structura este ca afirmatorul trebuie favorizat (prin oferirea atat a primului, cat si a ultimului cuvant) deoarece acesta are o sarcina mai dificila, aceea de a convinge arbitrii de necesitatea unei schimbari in modul de lucru actual.


Sistemul competitional

In dezbaterile Policy pentru elevi de liceu exista turnee regionale si nationale periodice la care scolile pot participa fara restrictii, in cea mai mare parte a timpului. Motiunea este aceeasi la fiecare turneu, cea aleasa la inceputul anului scolar. La finalul sezonului competitional are loc un turneu final (TOC – Tournament of Champions) la care sunt calificate echipele care pe parcursul anului au adunat cele mai multe puncte (prin participare la competitii si calificarea in etapele eliminatorii). Lucrurile se desfasoara intr-o maniera similara la nivelul studentilor de universitate, sezonul competitional incheindu-se cu un turneu final la care participa cele mai bine clasate echipe (NDT – National Debate Tournament).

Pentru ca scopul principal al dezbaterilor in format Policy este de a ajuta vorbitorii sa dezvolte argumente cat mai sofisticate, exista o tendinta in prezent de a impartasi informatiile cu privire la dovezile si sursele folosite (exista chiar si o baza de date online cu acces la argumentelor si cazurilor utilizate), pentru a forta echipele sa gaseasca dovezi si rationamente din ce in ce mai bune, stiind ca oricine are acces la argumentele lor o data ce au fost prezntate in cadrul unui turneu.


Motiunile

In circuitul competitional al dezbaterilor Policy o motiune este selectata in urma unui proces complex si este dezbatuta pe parcursul unui intreg an, la toate turneele de dezbateri. Avand in vedere acest cadru, este nevoie ca formularea motiunii sa permita o gama larga de argumente si totodata o evolutie a acestora in timp. In baza exemplelor de motiuni din ultimele doua decenii se poate trage concluzia ca in prezent o motiune de Policy trebuie sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:

  • sa se refere la o posibila cale de actiune care ar putea fi urmata de Guvernul Federal al Statelor Unite (formularea tip a unei motiuni incepe cu “Guvernul Federal al Statelor Unite ar trebui sa...”);
  • sa puna in discutie o problema contemporana, controversata, pentru care exista o bogata literatura de specialitate si pentru care inca nu s-a gasit o solutie universal acceptata (spre exemplu, in 2009 tema pusa in discutie a fost reducerea arsenalului nuclear, in 2010 politica de eliberare a vizelor, iar in 2011 acordarea de ajutor democratic pentru statele implicate in Primavara Araba);
  • sa ofere una sau mai multe posibile cai de actiune specifice pentru afirmator (spre exemplu, formularea completa a motiunii din 2009 a fost “Guvernul Federal al Statelor Unite ar trebui sa reduca in mod substantial numarul si/sau scopul arsenalului sau nuclear si/sau obiectivelor acestuia”, lasand la latitudinea afirmatorului daca planul prevedea reducerea numarului armelor nucleare, reducerea numarului de obiective strategice asociate cu acestea, reducerea gradului de acoperire a unui anumit obiectiv strategic, sau o combinatie a unuia sau mai multra dintre aceste elemente).


Elementele unei dezbateri de tip Policy

In cadrul unei dezbateri de tip Policy se poate dezbate o gama foarte variata de argumente, dintre care unele familiare majoritatii practicantilor celorlalte formate, iar altele specifice formatului Policy si arareori intalnite in alte formate.


Chestiunile de baza: problema, plan, avantaje, dezavantaje

In formatul Policy dezbaterea este intotdeauna una de strategie. Echipa afirmatoare are datoria de a identifica o problema si de a oferi posibilitatea de a cuantifica gradul de raspandire a problemei (la nivel geografic, demografic), modul in care aceasta problema poate afecta indivizi, societati, culturi, ecosisteme sau chiar intreaga planeta, precum si rapiditatea cu care problema evolueaza (cat de repede evolueaza problema in raport cu consecintele sale finale si in ce masura problema reprezinta un proces reversibil). Una dintre practicile tacit acceptate in Policy este ca impactul unei probleme se masoara aproape in totdeauna in riscul ca, lasata nesolutionata, problema sa degenereze intr-un proces care duce la extinctia rasei umane (ca urmare a unui razboi nuclear, a unui cataclism natural sau a utilizarii la scara larga a armelor biologice).

Dupa prezentarea problemei afirmatorii trebuie sa propuna un plan care sa duca la rezolvarea problemei si la evitarea impactului acesteia. Planul trebuie sa specifice o masura specifica (cel mai adesea o lege sau o procedura legala, un tratat sau o actiune concreta), agentul (cine va pune in aplicare masurile), modul in care masura va duce la reducerea sau eliminarea problemei si a impactului acesteia si o estimare a timpului necesar pentru ca acest plan sa functioneze.

Un plan bun va aduce intotdeauna si avantaje, care sunt diferite de rezolvarea problemei, dar reprezinta in egala masura o imbunatatire a anumitor elemente din starea actuala a lucrurilor. Aceste avantaje trebuie sa decurga in mod direct din masurile planului. Afirmatorul nu are voie sa propuna un plan complex din care anumite masuri sunt acolo doar pentru a asigura aducerea unor avantaje ce nu au legatura cu solutionarea problemei. Luand ca exemplu motiunea referitoare la reducerea arsenalului nuclear, un afirmator poate propune renuntarea la extinderea scutului anti-racheta, propunand ca avantaj adiacent imbunatatirea relatiilor dintre SUA si Rusia, insa nu are voie sa propuna un plan care prevede reducerea numarului de arme nucleara si semnarea unui tratat de cooperare economica intre SUA si Rusia pentru a atinge acelasi avantaj. O alta conditie pentru ca un avantaj sa ajute cazului afirmator este ca acel avantaj sa decurga in mod direct si unic din planul propus. Daca imbunatatirea relatiilor dintre SUA si Rusia poate decurge si din semnarea continuarii programului START (tratat bilateral intre cele doua tari care prevede doar reducerea armamentului existent), nu exista niciun motiv pentru ca arbitrul sa prefera planul privitor la scutul anti-racheta in dauna unui contraplan referitor la semnarea continuarii START.

In ultimii ani accentul pus pe chestiunile de baza, ca si atentia vorbitorilor si a antrenorilor, a scazut in mod considerabil, si din ce in ce mai multe echipe prefera sa centreze dezbaterile pe alte elemente ale formatului.


Topicalitatea

Topicalitatea reprezinta un important punct de contentie pentru afirmatori. Acestia trebuie sa convinga ca interpretarea pe care o dau motiunii este conforma cu sensul intentionat de creatorii motiunii si aduce cele mai multe beneficii educationale dintre toate interpretarile posibile. In cazul motiunii referitoare la reducerea arsenalului nuclear, o intrebare centrala este ce inseamna o reducere “substantiala.” Daca afirmatorul sustine dezafectarea a 500 de focoase nucleare, acest numar poate sa nu fie considerat “substantial” in contextul in care vorbim de un arsenal total apropiat de 10 000 de focoase. In acest context, modificarea sugerata de afirmator reprezinta doar 5%, un procent pe care unii autori l-ar putea considera insuficient. Definitiile afirmatorilor trebuie sustinute de multe ori, asadar, prin opinii ale expertilor in domeniu.

De retinut ca topicalitatea este considerata de majoritatea arbitrilor o chestiune care are intaietate in fata altor chestiuni din dezbatere. Daca negatorul reuseste sa convinga arbitrii ca afirmatorii nu au aderat la o interpretare topicala a motiunii, negatorii vor castiga dezbaterea chiar daca afirmatorii castiga in ce priveste chestiunile standard.

Pentru a sustine topicalitatea unei definitii sau a unei masuri a planului, afirmatorii pot apela la o serie de criterii diferite de evaluare. Ei se pot raporta in primul rand la standarde obiective. Pentru motiunea “Guvernul Federal al Statelor Unite (GFSU) ar trebui sa creasca in mod substantial numarul si/sau sa extinda in mod substantial eligibilitatea pentru una sau mai multe din urmatoarele tipuri de vize: de munca, de munca temporara, de familie, de trafic de fiinte umane” exista definitii clare, specifice si de necontestat cu privire la ce reprezinta o viza si la clasificarile tipurilor de vize.

Un alt posibil standard pentru definirea termenilor este cel etimologic. Afirmatorii pot sustine ca un anumit termen poarta o incarcatura specifica si are o traditie in a fi folosit intr-un anumit fel. Astfel, daca o motiune pune in discutie utilizarea surselor alternative de energie, negatorii pot argumenta ca notiunea de sursa alternativa de energie a fost gandita de la inceput ca referindu-se la altceva decat la sursele traditionale (carbuni, gaze naturale), si ca prin urmare nicio incercare a afirmatorilor de a propune solutii noi bazate pe surse traditionale (arderea ecologica a carbunilor spre exemplu) nu ar trebui acceptata ca fiind topicala.

O comparatie intre cele doua definitii propuse de afirmatori si negatori poate reprezenta un alt standard. Cele doua definitii pot fi comparate direct si echipele pot propune ca definitia considerata “cea mai buna” (cea mai corecta si completa) sa fie considerata topicala, atat timp cat nu intra in contradictie cu alte definitii sau cu opinii ale expertilor in domeniu. Nu in ultimul rand, rezonabilitatea poate fi invocata ca un standard de catre afirmatori, in apararea pozitiei lor. Atat timp cat definitia propusa ofera suficient teren argumentativ ambelor echipe si nu este deosebit de ambigua sau vaga, o definitie nu trebuie s fie neaparat “cea mai buna posibila” sau definitia legala, ci poate fi considerata topicala asa cum este ea. Exista si alte posibile criterii de evaluare a topicalitatii, insa ce este important de retinut este ca niciunul dintre aceste criterii nu are intaietate “din oficiu” fata de celelalte. Totul se negociaza pe masura ce dezbaterea progreseaza.

Un alt aspect important este ca planul afirmator, la randul sau, poate fi topical sau nontopical. Un plan este topical daca se incadreaza in limitele motiunii si daca masurile propuse sunt doar cele necesare pentru a rezolva problema. In cazul motiunii referitoare la cresterea numarului de vize oferite sau extinderea eligibilitatii pentru vize, un plan care prevede cresterea numarului de vize pentru studenti este nontopical, pentru ca vizele de studiu nu sunt incluse in cele cerute de motiune. Un plan afirmator care prevede cresterea numarului de vize pentru muncitorii calificati dar si cresterea numarului de vize pentru studenti (pentru a asigura coerenta si eficienta planului) ar putea fi considerat drept extratopical, pe motiv ca propune mai mult decat cere motiunea. Extratopicalitatea este o eroare comparabila cu nontopicalitatea, insa este mai usor pentru afirmator sa demonstreze incadrarea in motiune decat in cazul unui plan care nu respecta deloc motiunea.

O ultima remarca legata de topicalitate este cea referitoare la conceptul de topicalitate in baza efectelor/implicatiilor. Afirmatorii pot incerca uneori sa argumenteze ca desi planul propus ar putea sa para nontopical din punct de vedere textual, el este topical din punct de vedere al efectelor. Astfel, in cazul motiunii “GFSU ar trebui sa sprijine cu ajutor democratic una sau mai multe dintre urmatoarele tari implicate in Primavara Araba: Bahrain, Egipt, Libia, Siria, Tunisia, Yemen,” afirmatorii ar putea sustine necesitatea asistentei democratice fata de Iran, argumentand ca aceasta va avea ca efect implicit cresterea asistentei democratice din Siria sau Yemen. Practic, cerintele motiunii ar fi indeplinite, insa intr-un mod indirect. Desi o posibilitate, aceasta abordare nu este recomandata si functioneaza rareori.


Contraplanurile

Una dintre cele mai des intalnite strategii de atac ale negatorilor o reprezinta introducerea unei contrapropuneri, sau a unui contraplan.

Contraplanul propus de negatori trebuie sa fie nontopical (sa nu permita afirmarea motiunii), sa fie competitiv cu planul afirmator (sa nu poata fi pus in practica in paralel cu planul afirmator) si sa fie net superior planului afirmator (sa aduca avantaje pe care planul nu le aduce si sa nu atraga dupa sine dezavantajele aduse de plan).

Nontopicalitatea contraplanului contribuie la doua lucruri: (1) pe de o parte, acceptand contraplanul ca pe o idee buna, arbitrii trebuie sa accepte ca si respingerea motiunii este o idee buna si (2) pe de alta parte, planul si contraplanul sunt competitive, din moment ce unul este topical si celalalt este nontopical. Contraplanul poate fi nontopical prin:

  • schimbarea agentului: negatorii pot accepta ca e nevoie de o schimbare a starii de fapt, dar pot propune ca aceasta schimbare sa fie facuta nu de guvernul federal, ci de guvernele statelor sau de curtile judecatoresti;
  • schimbarea modului de lucru: negatorii pot accepta ca e nevoie de o schimbare si ca aceasta trebuie sa vina din partea guvernului federal, insa pot propune ca schimbarea sa vina nu in forma unei legi, ci a unui act al executivului, sau ca actiunea SUA pe plan extern sa fie parte componenta a actiunii unui corp international cum ar fi ONU sau NATO in loc sa fie o actiune solitara;
  • schimbarea masurii: negatorii pot respinge in mod explicit motiunea si pot propune o masura nontopicala pentru rezolvarea problemei identificate de afirmatori, cum ar fi impunerea de sanctiuni internationale in cazul motiunii referitoare la Primavara Araba.

Competitivitatea presupune ca planul si contraplanul nu pot fi puse in practica in acelasi timp. Negatorii pot aargumenta competitivitatea prin:

  • exclusivitate reciproca: planul si contraplanul sunt incompatibile la nivel textual (unul presupune reducerea numarului de focoase nucleare iar celalalt presupune pastrarea numarului actual);
  • competitivitatea resurselor: planul si contraplanul folosesc aceleasi resurse umane si materiale (doar unul dintre ele poate fi finantat si pus in practica integral pentru a avea efectele scontate);
  • redundanta: planul si contraplanul pot fi puse in practica in acelasi timp, insa doar unul este necesar (punerea simultana in practica a ambelor propuneri inseamna o risipa de resurse).

Strategia afirmatorului in fata unui contraplan este de a propune o permutare, adica un exercitiu virtual de acceptare a unui scenariu in care poate fi adoptata o combinatie de plan si contraplan, sau de componente ale planului si componente ale contraplanului. Astfel, cea mai importanta sarcina a negatorului este de a demonstra ca adoptarea contraplanului este superioara nu doar adoptarii planului, ci si adoptarii planului si contraplanului la un loc, sau a unei combinatii a celor doua. Daca in cazul motiunii referitoare la Primavara Araba afirmatorii propun sprijinirea unor organizatii nonguvernamentale care sa ofere consultanta administratiilor publice centrale si locale, iar negatorii propun sprijinirea cu armament a rebelilor, negatorii trebuie sa demonstreze ca propunerea lor este nu doar superioara propunerii afirmatorilor, ci si superioara unei combinatii a celor doua propuneri. De aceea este important ca negatorii sa demonstreze ca dezavantajele planului afirmator nu sunt asociate cu contraplanul, iar avantajele contraplanului nu sunt asociate cu planul afirmator. In mod similar, afirmatorii trebuie sa demonstreze exact contrariul.


Implicatiile politice

In aproape toate formatele de dezbateri este acceptat faptul ca propunerea afirmatorului (sau a negatorului), odata acceptata ca fiind benefica, ar trece de corpul legislativ desemnat ca agent si ar fi pusa in practica, dand nastere unei realitati in care planul afirmator este lege. Nu se pune problema vointei politice ca un potential contraargument impotriva planului. Acest lucru este valabil si in dezbaterile tip Policy, doar ca ideea de implicatii politice nu este cu totul refuzata. Algoritmul unui dezavantaj din categoria implicatiilor politice este urmatorul: actorul politic X este implicat direct in acceptarea planului/contraplanului; daca planul este acceptat, actorul politic X isi va “cheltui” o part din capitalul politic pe care il are in prezent, si nu va mai avea suficient capital politic pentru a contribui la trecerea unei alte initiative legislative importante. In cazul motiunii referitoare la reducerea armamentului nuclear, un argument negator des intalnit era ca semnarea tratatului START urma sa consume o mare parte a capitalului politic al lui Obama astfel incat acesta nu ar mai fi avut abilitatea de a trece reforma sistemului medical, lucru cu implicatii deosebit de grave pentru societatea si economia americana.


Argumentele critice

Argumentele critice sunt cu precadere argumente de natura ontologica si epistemica, inspirate de filosofia germana a secolelor XVIII-XIX si filosofia franceza a secolelor XIX-XX, dar si de curente ca psihanaliza, sociologia sau studiile culturale. Exista o varietate foarte mare a tipurilor de argumente critice aduse intr-o dezbatere, insa modul in care acestea actioneaza in economia dezbaterii este similar. Un argument critic poate fi adus de catre oricare din cele doua echipe (desi sunt preferate in general de negatori) in timpul primului discurs constructiv, si e o chestiune care are intaietate in fata altor chestiuni. Daca arbitrul da castig de cauza unei echipe in ce priveste argumentul critic, acea echipa are sanse foarte mari sa castige intreaga dezbatere, chiar daca a pierdut dezbaterea pe chestiunile standard, sau cea pe contraplan.

Mecanismul aflat la baza argumentelor critice este urmatorul: dupa prezentarea cazului de catre afirmatori, negatorii sustin ca inainte de a analiza meritele planului afirmator e necesara o analiza a presupunerilor in baza carora operam in cadrul dezbaterilor sau in viata de zi cu zi. Una sau mai multe dintre aceste presupuneri sunt eronate, iar persistenta noastra in aceasta eroare are efecte reale asupra indivizilor si duce pe termen lung la un impact negativ. Ceva din modul de abordare a afirmatorilor intareste presupunerile eronate, contribuind la erodarea societatii. Cazul afirmator trebuie respins, asadar, ca o chestiune de principiu si ca un gest care sa se opuna erorii uzuale.

Un argument critic generic, care poate fi propus indiferent de motiune, este cel al valorii educationale a unui anumit stil de dezbatere. Vorbitorii care se axeaza pe cercetare, pe vorbit rapid si in general pe toate bunele practici acceptate in comunitatea de dezbateri, ignora diferentele socio-economice (faptul ca nu toti indivizii au access la cele mai noi sau cele mai bune dovezi) si contribuie la proliferarea unui sistem in care diferentele de cunoastere provin din – si in acelasi timp incurajeaza – diferentele materiale. Cei care au bani au accces la dovezi de calitate, castiga dezbateri ca urmare a acestui fapt, sunt sustinuti de scoala si primesc mai multi bani, drept pentru care au in continuare acces la dovezi de calitate. Un alt argument critic generic poate fi considerat cel conform caruia specia umana este cea mai distructiva de pe planeta, si intr-o acceptiune naturista disparitia speciei umane ar reprezenta un progres pentru Pamant si potential pentru sistemul solar si chiar intregul Univers. O echipa care ar castiga un asemenea argument ar raspunde practic din oficiu oricarui caz afirmator care sustine necesitatea implementarii unei masuri amenintand, in caz contrar, cu un scenariu in care extinctia speciei umane este inevitabila.

Multe dintre argumentele critice pot fi specifice anumitor motiuni. Un argument critic specific motiunii referitoare la dezarmarea nucleara ar fi ca insasi discutarea problematicii nucleare ne incurajeaza sa utilizam termeni ca “nuclear,” “anihilare,” sau “distrugere” cu o atat de mare usurinta si dezinvoltura incat ne face mai putin sensibili nu doar la termeni ci si la conceptele din spatele lor si ne face mai susceptibili unor acte de agresiune si mai susceptibili de a utiliza arme nucleare, tocmai pentru ca un viitor post-nuclear a fost deja imaginat, discutat, evaluat si acceptat ca fiind o posibilitate. Aceste explicatii reprezinta, fireste, simplificari, si pot parea pe alocuri ca fiind nu foarte convingatoare. Ce e important de retinut insa este ca argumentele critice pot fi foarte puternice daca sunt specifice unei anumite motiuni si sunt explicate in mod convingator, pentru ca ele pun in discutie tocmai conceptele si presupunerile noastre de baza, pe care de cele mai multe ori le presupunem ca fiind adevarata si conforme cu realitatea, insa tocmai de aceea nu suntem pregatiti sa le aparam cand sunt puse la indoiala.


Paradigma de dezbateri

O maniera similara de a aborda dezbaterile este cea in care presupunerile fundamentale despre dezbateri sunt puse in discutie. Putem accepta ca se poate dezbate despre modul in care dobandim cunoastere, despre impactul cuvintelor asupra societatii sau despre cat de obiectiva poate fi considerata realitatea. Dar a dezbate despre cum ar trebui sa se dezbata?

Ce se intampla, bunaoara, daca punem in discutie importanta dezbaterilor? O echipa poate sa sustina ca echipa oponenta ar trebui sa piarda pentru ca nu exista nicio implicatie reala a dezbaterilor. Nicio propunere nu este transformata in lege, nimic nu este influentat, totul este doar un joc abstract.

Exista si argumente mai specifice legate tot de paradigma de dezbateri. Un exemplu este conceptul de conditionalitate. Acesta presupune ca o echipa negatoare poate propune unul sau mai multe contraplanuri, unul sau mai multe argumente critice, si poate sustine si mentinerea starii de fapt, toate in cursul aceluiasi discurs, urmand sa decida pe parcursul dezbaterii care dintre aceste strategii va reprezenta strategia sa reala. Daca sau nu aceasta abordare este legitima, educativa sau pur si simplu fair-play, si daca ar trebui, prin urmare, acceptata ca o strategie de joc, se poate argumenta chiar in cadrul dezbaterii. Practic, puterea vorbitorilor in cadrul dezbaterii este considerabila, ei avand – teoretic – capacitatea de a influenta arbitrul in privinta absolut oricarui aspect legat de dezbaterea aflata in desfasurare.


Modele de argumentare

Structura argumentelor in formatul Policy este cea clasica, conform modelului lui Toulmin: afirmatie, rationament, dovada. Mai exista insa o modalitate de a intelege structura argumentelor folosite in dezbaterile tip Policy, si aceasta are la baza trei elemente: legatura, impactul si specificitatea.

Legatura este unitatea rationament-dovada care explica in general o relatie cauzala. De ce cresterea nuarului de vize pentru staini poate duce la scaderea salariului la nivel national? In ce fel reducerea arsenalului nuclear de catre SUA poate destabiliza relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud? In ce masura o interventie pentru sprijinrea democratiei in statele care sunt parte a Primaverii Arabe poate duce la cresterea pretului petrolului? Toate aceste conexiuni pot fi explicate prin una sau mai multe legaturi. In cazul ultimului exemplu, sprijinul de catre Occident a instaurarii unui regim democratic intr-un stat ca Egipt poate duce la crearea unui vid de putere, care la randul sau poate duce la alegerea in mod democratic de catre populatii a unei grupari fundamentaliste, care poate, odata ajunsa la putere, sa decida reducerea exportului de petrol, pentru a creste dependenta Occidentului de acel stat.

Impactul reprezinta implicatia ultima a unui argument. Cresterea numarului de vize pentru straini poate incuraja angajatorii sa ofere salarii mai mici pentru imigranti dispusi sa lucreze pe mai putin, ceea ce in scurt timp poate duce la scaderea salariului la nivel national. Lucrurile nu trebuie sa se opreasca aici insa. Scaderea salariului duce la scaderea nivelului de trai a consumatorului, care duce la scaderea cheltuielilor si prin aceasta la adancirea crizei financiare la nivel national. Aceasta din urma poate rezulta in distrugerea imaginii de super-putere mondiala a SUA si in mod implicit la crearea unui climat in care state ca Iran sau Coreea de Nord se pot simti libere sa experimenteze cu dezvoltarea de armament nuclear. Tocmai din aceasta cauza insa, si din cauza ca SUA nu mai sunt percepute ca o putere capabila sa garanteze pentru sine insasi, cu atat mai putin pentru altii, si state ca Israel sau Coreea de Sud vor fi tentate sa experimenteze cu ideea de arsenal nuclear. Cu cat sunt mai multe state care au armament nuclear si cu cat relatiile dintre aceste state sunt mai tensionate (neexistand un actor international care sa actioneze ca mediator sau garant), cu atat creste riscul unui conflict care sa degenereze intr-o confruntare nucleara. Desigur, acest intreg sir de posibile relatii cauzale poate parea usor fragil, insa una dintre tendintele actuale in dezbaterile de tip Policy este urmarirea sirului de implicatii ale unui argument pana la concluziile sale logice.

Specificitatea este un element esential care poate fi discutat atat raportat la legaturi, cat si la impact, si se refera la masura in care o legatura sau un impact sunt unice pentru argumentul respectiv. Cresterea numarului de vize pentru imigranti poate duce la scaderea salariului national, dar sunt numerosi alti factori care pot duce la acelasi efect. Scaderea salariului national poate duce la adancirea crizei financiare, dar tot la acest efect poate duce si lipsa inovatiei sau a muncitorilor calificati (probleme care pot fi rezolvate tocmai prin cresterea numarului de vize acordate imigrantilor calificati). Specificitatea este importanta deoarece cu ajutorul ei poate fi sustinut un anumit plan in dauna altor propuneri.

Respingerea unui argument poate fi facuta in doua moduri: prin “anularea” unei legaturi sau a unui impact (o strategie considerata “de aparare” si prin urmare mai putin convingatoare), sau prin “intoarcerea” unei legaturi sau a unui impact (o strategie considerata “de atac” si prin urmare mai convingatoare). A anula o legatura presupune a demonstra ca acea legatura nu are loc sau are o probabilitate foarte mica de a se petrece. Daca exista studii care arata ca imigrantii nu accepta salarii cu mult sub cele ale localnicilor, acest lucru este suficent pentru a “anula” legatura si a contraargumenta in mod substantial.

Cea mai eficienta modalitate de a contraargumenta insa este “intoarcerea.” Iata cum ar arata o “intoarcere” a unei legaturi: “Daca imigrantii vor accepta salarii mai mici, asta inseamna ca angajatorii vor putea angaja mai multi imigranti acolo unde ar fi putut angaja un singur local. Chiar daca cheltuielile individuale ale fiecarui imigrant vor fi mai mici, in medie decat cheltuiala pe care ar fi facut-o in mod individual un localnic, la nivelul economiei nationale cheltuiala contribuabililor va fi mai mare pentru ca va veni din mai multe surse. Astfel, cresterea numarului de vize nu doar ca nu dauneaza economiei nationale, ci dimpotriva reprezinta un factor benefic.” O “intoarcere” a unui impact ar presupune acceptarea faptului ca acceptarea mai multor imigranti duce la adancirea crizei economice si sustinerea faptului ca un astfel de scenariu este benefic (pentru ca, spre exemplu, scaderea importantei SUA pe plan international ar restabili o dinamica mondiala cu mai multi poli de putere, capabili de exercitarea unui mai bun control si responsabili de o mai mare stabilitate globala).

Un avertisment important in privinta “intoarcerii” unui argument este urmatorul: niciodata nu trebuie incercata o “intoarcere” a legaturii si una a impactului pentru acelasi argument. Ceea ce ar rezulta ar fi un argument de tipul urmator: cresterea numarului de vize duce la imbunatatirea situatiei economice si la mentinerea statutului de superputere al SUA, dar statutul de superputere al SUA contribuie in mod negativ la stabilitatea globala pentru ca impune un singur pol de putere. O echipa care efectueaza o “dubla intoarcere” isi contraargumenteaza singura pozitia si risca sa piarda intreaga dezbatere.


Referinte

Alfred C. Snider - The Code of the debater: Introduction to the way of reason

John R. Prager - Introduction to policy debate

Planet Debate - Introduction to policy debate

Planet Debate, http://www.planetdebate.com

Problem with the site? 

Tweet a bug on bugtwits
.