Unelte personale
 
Vizualizări

Burden of proof

De la Debatepedia

Salt la: Navigare, căutare

Definitie

Obligaţia de a demonstra moţiunea într-o dezbatere se compune din mai multe obligaţii, sau datorii, pe care un vorbitor sau o echipă trebuie să le îndeplinească pentru a câştiga dezbaterea. Pe de o parte, această obligaţie este mai degrabă o convenţie care priveşte răspunsul la întrebarea „cine ar trebui să îşi prezinte cazul prima oară?” Pe de altă parte însă, obligaţia de a demonstra este mult mai importantă, deoarece conţine toate cerinţele logice pentru acceptarea sau respingerea unui caz. La modul general, putem spune că obligaţia de a demonstra are de a face cu legile schimbării.

Obligaţia de a prezenta un caz consistent

Prima dintre datoriile care intră în componenţa obligaţiei de a demonstra moţiunea este, în mare măsură, o chestiune de convenţie, care presupune că persoana care solicită o schimbare de acţiune sau atitudine trebuie să prezinte prima cazul. În lipsa acestei convenţii cele două tabere dintr-o dezbatere s-ar putea certa la nesfârşit pentru a decide cine trebuie să îşi prezinte argumentele mai întâi. Există însă şi alte motive pentru care ordinea prezentării cazurilor este aceasta. Aceste motive ţin de considerente logice, temporale sau de echitate.Bunăoară dacă vorbim despre o dezbatere de strategie, pentru orice problemă există o multitudine de posibile propuneri care ar putea fi puse în practică. Este ilogic şi inchitabil să ne aşteptăm ca tabăra negatoare (sau a opoziţiei) să ştie ce set de propuneri va alege tabăra afirmatoare (sau cea care propune) pentru a fi prezentate, sau ca tabăra negatoare să contraargumenteze toate posibilele propuneri ale afirmatorilor. Acelaşi principiu se aplică şi pentru o dezbatere de valoare. O analogie potrivită ar fi cea cu sistemul juridic. Un inculpat nu se poate apăra împotriva tuturor infracţiunilor de care ar putea fi acuzat. Şi chiar dacă ar şti infracţiunea de care este acuzat, nu ar cunoaşte toate detaliile cazului până nu ar fi prezentate de acuzatori. Obligaţia de a prezenta un caz consistent revine astfel taberei care susţine o schimbare, fie ea de gândire sau strategie.

Totodată, se pune întrebarea „ce trebuie să se prezinte în cadrul unui caz consistent?” Trebuie ca cel care prezintă cazul să răspundă preventiv tutoror posibilelor atacuri şi să includă aceste răspunsuri în discursul său? Răspunsul la această întrebare depinde în mare măsură de formatul de dezbateri folosit. Dacă avem de a face cu un format în care afirmatorul are o singură intervenţie la dispoziţie pentru a îşi prezenta cazul, atunci ar fi util ca în prezentarea cazului să includă şi cateva răspunsuri la cele mai probabile atacuri. De cele mai multe ori însă un vorbitor sau o echipă are la dispoziţie mai mult decât o singură intervenţie pentru a îşi prezenta şi dezvolta cazul. În această situaţie, un caz consistent este ceea ce numim în general un „caz la prima vedere”. Altfel spus, un caz care conţine toate elementele necesare pentru a susţine o poziţie până ce va întâmpina argumente care să îl contrazică. Trebuie să fie coerent din punct de vere logic şi să ofere motive suficient de bine explicate pentru a convinge publicul să introducă o schimbare, în lipsa unor contraargumente. De menţionat că un caz la prima vedere nu presupune că orice persoană cu o inteligenţă medie ar trebui să accepte demonstraţia ca fiind adevarată, ci doar că este posibil ca o persoană cu o inteligenţă medie să accepte demostraţia fără să facă prin aceasta vreo eroare de logică.

Obligaţia de a avea conflict

Odată ce afirmatorul a prezentat cazul la prima vedere, obligaţia de a demonstra se mută la negator, care trebuie să aducă acum un caz împotriva afirmatorului. Cazul negator trebuie să vină în întâmpinarea argumentelor aduse de afirmator. Dacă negatorul prezintă un caz care respinge argumente ce nu au fost prezentate, atunci el nu diminuează cu nimic puterea de persuasiune a cazului la prima vedere. La asta ne referim când vorbim despre obligaţia de a avea conflict, care stî în principal pe umerii negatorului, dar care mai apoi revine pe rând fiecăreia dintre tabere. Obligaţia de a avea conflict este datoria fiecărei echipe de a răspunde direct argumentelor oponenţilor.

Greutatea acestei obligaţii depinde de cât de persuasiv este cazul prezentat de o echipă. Cu cât este un caz mai convingător, cu atât este mai mare obligaţia de a avea conflict.

Obligaţia de a convinge

Până acum am discutat despre cerinţele de natură logică ale prezentării unui caz. Şi totuşi mai rămâne o cerinţă importantă pentru vorbitori. Aceea de a convinge un public să fie de acord sau să respingă propunerea. Această obligaţie revine ambelor tabere, însă, la fel ca în cazul obligaţiei de a demonstra, ea revine într-o măsură mult mai mare afirmatorului. El trebuie să prezinte un număr mai mare de dovezi în sprijinul cazului propriu, sau să arate măcar că este mult mai probabil ca argumentele sale să fie adevărate în majoritatea situaţiilor.

Cel mai simplu mod în care putem explica de ce afirmatorul are cea mai mare obligaţie în a fi persuasiv, este prin referire la legile schimbării şi analogia cu legile fizicii lui Newton. Una dintre legile sale spune că un obiect în stare de repaos tinde să rămână în repaos, iar un obiect în mişcare tinde să rămână în mişcare, în absenţa unor forţe exterioare care să le modifice stările. Această lege poate fi aplicată nu doar obiectelor, ci şi indivizilor sau societăţii. Dacă presupunem ceva a fi adevărat acum, vom presupune a fi adevărat în continuare, până când o forţă din exterior – în cazul de faţă persuasiunea – ne va schimba această presupunere. Afirmatorul trebuie să exercite forţa mai mare dacă doreşte să schimbe starea credinţelor şi acţiunilor publicului.

Explicaţia de bază a acestei situaţii este că ne simţim mult mai confortabili aderând la ideile cu care suntem deja familiari, decât aderând la idei noi şi netestate. Cercetători din domeniul psihologiei sociale au încercat să explice acest lucru cu ajutorul teoriei disonanţei cognitive. Aceasta susţine că o persoană va încerca să respingă sau să adapteze informaţiile noi care nu sunt în concordanţă cu informaţiile deja ştiute, înainte de a renunţa la o anumită credinţă. Ideile noi aduc cu ele riscuri pentru bunăstarea noastră. Obligaţia de a convinge reflectă realităţile comportamentului uman.

O altă analogie în acest sens trimite la corpurile legislative. Pentru adoptarea unei moţiuni, este nevoie de 50% din voturi plus încă unul. Doar jumătate din voturi nu reprezintă suficient. Şi aici este vorba despre obligaţia de a convinge. Dacă argumentele de o parte şi de alta a introducerii unei schimbări cântăresc la fel, atunci oponentul schimbării câştigă disputa. Atunci când publicul simte că dovezile sunt echilibrate de o parte şi de alta, că ambele tabere sunt în egală măsură justificate să îşi susţină poziţiile, decizia ar trebui să meargă la negator, la fel ca în dezbaterile din corpurile legislative.

Referinte

The Bases of Argument – Ideas in Conflict, Craig R. Smith and David M. Hunsaker, Bobbs-Merill Inc., 1972, pp. 139-143

Problem with the site? 

Tweet a bug on bugtwits
.